Autor articol: Marcel Prost
Multumim pentru invitatie organizatorilor Dracula Film Festival!
Chiar daca titlul te duce cu gandul la "inca un horror cu vrajitoare", The Witch este, in primul rand, o capodopera stilistica, tehnica si actoricească, si doar secundar un film horror; banuiesc ca Eggers a ales sa-i spuna asa dintr-un impuls nestavilit de orgoliu sincer: "Da, voi face un film despre un subiect atat de fumat, incat o sa vi se para imposibil sa imi iasa mare lucru. Luati de va uitati, va provoc!"...
Regizorul Robert Eggers e la primul sau film de lung metraj, cu care a si obtinut Premiul pentru regie la Sundance, la inceputul anului. Am mers la proiectie in Brasov, prin bunavointa organizatorilor Dracula Film Festival, unde a rulat in premiera nationala.
Eggers a avut dreptate, i-a iesit.
Ca nivel de angoasa, The Witch aduce mult cu Amour, al lui Haneke, sau cu Dupa dealuri, al lui Mungiu (cum zice si The Guardian). Majoritatea scenelor sunt angoasante in mod subtil sau indirect si te apasa numai in masura in care le intrevezi consecintele; de foarte putine ori si doar la inceputul filmului Eggers foloseste surpriza (aparitii bruste, sunete puternice) sau scene explicite (ceva sange, nimic excentric), cat sa ridice nivelul adrenalinei si spectatorilor imuni la sugestie sau simbol.
Tehnic, filmul e atat de frumos lucrat (lumina naturala, straie, grai si obiceiuri originale de la 1600) incat imersiunea se produce usor si temeinic; e o placere masochista sa ramai in peisaj, pe langa personaje, in ciuda vocii ratiunii care iti spune ca ar trebui sa fii oriunde in alta parte decat in sanul acelei familii bigote, prigonite si bantuite, din New England. Aproape fara efecte speciale, atmosfera e construita prin unghiurile de filmare (multe din ele geniale) si prin insistenta pe gros-planuri in care speri sa surprinzi cheia misterelor maligne ce domina scenariul. Sunetul e folosit cu precizie chirurgicala iar multe scene nu au deloc coloana sonora; greutatea unui pas sau rasuflarea suierata sunt amplificate de liniste, pe cand multe panning-uri sunt sustinute de un crescendo grav si clasic.
 |
| Liniste |
Ironic, cheia raului e permanent sub nasul tau, inca de la prima scena a filmului: bigotismul, caruia Eggers ii face o autopsie, in "mediul sau natural". Inconjurata de ghinioane, vreme rea si ritualuri satanice mai mult sau mai putin explicite, familia, dominata de dogma puritana, colapseaza. Relatiile dintre membrii ei se destrama dupa un tipar exact si implacabil: fiecare vaneaza deja vrajitoarea inchipuita in ceilalti, inainte de orice alta certitudine. Daca vrajitoria a avut vreodata o sursa neintrerupta de energie, aceea a fost spaima de vrajitorie a bigotilor , altfel zis, credinta in vrajitorie, care are tot atata forta cat si credinta in sacrificiul crestin.
Prabusirea familiei e descrisa cu calm si detaliu sadice, intr-o nota de tragedie clasica. Personajul "vrajitoarea" devine astfel marginal, in raport cu dinamica centrifuga a familiei. Un exemplu de definire indirecta, "in umbra", a vrajitoarei este "recitalul" shakespearian al lui Harvey Scrimshaw (Caleb, in film), un monolog extraordinar, care inspaimanta credinciosul si il forteaza sa-si inchipuie orori ce nu se pot inchipui.
 |
| "Monologul lui Caleb", o demonstratie de forta actoriceasca, la toti cei 13-14 ani ai actorului... |
Metafora scenografica a lui Eggers, care foloseste spatiile negative din belsug, se regaseste la nivelul macro al povestii: nu habotnicia in sine e boala familiei din The Witch, ci lucrurile care se intampla in umbra ei; printre ele, inevitabil, si vrajitoria.
