Multumim distribuitorului filmului in Romania, Freeman Entertainment!
Autor articol: Marcel Prost
Nota Cinemateca: 7.99/10 (Laura 8; Marcel: 8)
Regia: Christopher Nolan
Gen: aventura, SF
Morala: Münchhausen
Inca nu mi-e clar ce vrea filmul; cand e grandios si emotionant, cand lacrimogen si ultra-comercial, cand filosofic si modern-civic, cand retrograd, cand pretentios, cand pseudo-stiintific. Pare un produs comercial imbogatit cu "mirodenia Nolan": 2 parti creativitate, 2 parti inteligenta abstracta, 3 parti legenda reshapata.
Oricum ar fi, Nolan si-a atins scopul: s-a inscris in bugetul de 100 de mil de lire sterline si a scos un blockbuster. Lumea curge spre cinematografe, prea putini ies nemultumiti (doar 7%, din ce zice IMDB) iar istoria cinematografica o sa-i faca loc in aceeasi lista cu Kubrick, Clarke si Cuaron. In privinta mesajului, "iubirea adevarata transcende timpul si spatiul, ca o a cincea dimensiune" - dragut, decent, cu clasa.
In realitate, adevarata gaura neagra (in sens stiintific) a filmului e iubirea paterna; orice altceva orbiteaza instabil, temporar, ca pana la urma sa cada "victima" leit-motivului celor 3 ore. Arabescurile din jurul acestei gauri negre sunt facute in tonurile dragi lui Nolan: reflexivitatea si relativitatea. Narcisica si paradoxala, tema "oglinzii in oglinda" domina punctul culminant al lui Interstellar; omenirea isi intinde mana siesi, ca un crono-Münchhausen.
Cuplul reflexivitate-relativitate evolueaza, se maturizeaza cu fiecare film al lui Nolan. In Memento, Leonard nu se recunoaste pe sine, e intr-o permanenta alergatura dupa propria coada, virusat si incurcat de dimensiunea temporala. In Prestige, Angier rezolva problema timpului si a evenimentelor sincrone cu ajutorul dedublarii; in Inception, Cobb se redescopera si se (psih-) analizeaza intr-un timp dilatat cu un factor de zeci de ani virtuali la o ora reala; visul in vis e o complicatie suplimentara, semn ca fratii Nolan se simt stapani pe ei.
Interstellar e un salt impresionant de la problematica individului la cea a speciei. Omenirea ca organism omogen se intoarce asupra siesi iar timpul, de care Brand (Michael Caine) se teme mai mult ca de moarte, devine perceptibil, comun si la indemana, o simpla unealta.
Din pacate insa, echilibrul conceptual atins in Interstellar de Nolan nu e stabil; in ciuda pasului imens, de la Leonard cel bantuit de clipa, la Cooper care se ia la tranta cu fizica relativista, Nolan pune intr-o antiteza retrograda "binele speciei" si "binele familiei". Fara mult tam-tam, binele speciei se dovedeste vorbarie goala si simpla meschinarie, forta vitala e iubirea de parinte. Cliseic; poate adevarat, dar cliseic si inutil. As pune prinsoare ca instabilitatea conceptului de macro-constiinta e cauzata atat de pozitia reala a lui Nolan (tata a patru copii), cat si de superficialitatea culturii sale stiintifice. E evident ca Nolan se vede, mai degraba, un Cooper care rasuceste monitorul pentru a face o schema puerila cu carioca decat pionierul spatiului, dr Mann (Matt Damon).
Interstellar e un film neclar pentru ca Nolan insusi e neclar; cred ca filmul e incercarea sa de a le cere iertare propriilor copii, cu care nu petrece suficient timp; nu e convins ca metoda e eficienta, dar spera ca vor intelege mai tarziu, cand vor creste. De asemenea, nu e convins ca ceea ce face, cand nu e langa ei, e sa "salveze lumea", poate e doar o minciuna pe care i-a spus-o cineva de la Hollywood. Dupa cum ne-am obisnuit deja, eroii lui Nolan sunt vaduvi, iar Cooper parca exceleaza. Ma gandesc daca doamna producator a prins metafora...
Interstellar e un film grandios, cu o fundatie precara si o structura bollywoodiana. Stilistic, un pas inapoi fata de Memento sau Inception, dar un pas inainte, conceptual. Nolan se maturizeaza, dar se si zbarceste.
P.S. Laura:
Filmul mi-a reamintit senzatia de la The Dark Knight Rises (prin care Nolan isi ia adio de la Batman): IMAX, 2D, spectacol vizual grandios, entertainment pur, dar cu un impact supus strict momentului. Interstellar pare, mai degraba, o rescriere cu iz cosmic a basmului "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte", intretaiata cu o Odisee spatiala personalizata si presarata cu putin praf de Gravity.
Calatoria in spatiu, relativitatea timpului si gaurile negre par doar pretexte in evaluarea relatiei tata-fiica, care domina intregul film. Totusi, in ciuda aspectului impresionant, personajele sunt dezvoltate superficial si par a tranti (din senin, din iarba verde) postulate filozofice despre iubire si umanitate, combinate cu un potpuriu de teorii din astrofizica. Altfel, e impresionant sa vezi cum o ora petrecuta pe planeta nu-stiu-care inseamna cam 23 de ani pamantesti, timp in care, viata celor pe care i-ai lasat acasa s-a schimbat considerabil.
