Autor articol: Marcel Prost
RPF se aseaza la scurta coada a "filmelor cu caracter social-reparatoriu care nu privesc negri americani sau evrei" ("Disgrace", "Apocalypto", "Amistad", "Les Intouchables", "Cidade de Deus" etc.).
In Australia, ca si in Africa de Sud sau in America de Sud, bunii crestini, arieni dupa piele, pigmei dupa spirit, si-au luat toate masurile de precautie sa-si pastreze rasa pura (a se citi "culoarea pielii"), asa ca au pornit un program guvernamental de rapire a copiilor proveniti din cupluri mixte. Programul de 30 de ani a fost o reusita, rasa alba a supravietuit, desi minoritara.
Dupa cum povestea e reala, cei 2400 Km facuti in noua saptamani, pe picioare, de trei fetite de 8, 10 si 14 ani - sunt un miracol. La finalul filmului aflam ca, mai tarziu, eroina, Molly Craig, a mai facut o data drumul, fugind din nou din lagarul englez cu unul din copiii sai in spinare. Fiecare lupta pe barba lui intr-un sistem care lupta cu fiecare individ in parte.
Fara indoiala, filmul e facut sa smulga o lacrima si ii iese. Dar asta conteaza mai putin. Ce conteaza e cat de mult seamana principiul cu cel nazist, chiar daca metoda e ceva mai blanda. Nu cred ca nazismul a fost o intamplare, o nebunie de-a lui Hitler; nazismul a fost, poate, cea mai explicita manifestare a arianismului si o nereusita de PR, dar ceea ce condamnam la nazism - epurarea rasiala si conservarea rasei superioare - sunt practici sociale obisnuite la homo sapiens, de cel putin jumatate de mileniu.
Nu razboiul e cel mai mare pericol al speciei, ci xenofobia.
