Autor articol: Marcel Prost
Regia: Carl Rinsch
Gen: Actiune, aventura, fantastic
Nota Cinemateca: 7/10 (Nota Laura: 7/10; Nota Marcel: 7/10)
Morala: Uneori razbunarea e o datorie, nu un orgoliu
47 Ronin e un amestec nefast de filosofie japoneza medievala cu fantasme hollywoodiene, intr-un stil deja clasic. De vreo 5 ani incoace, o abordare comerciala profitabila si la indemana a fost amestecul de mitic, fantastic si sirop: Thor (1 & 2), Titans (Wrath & Clash), Troy, The Avengers, doar din ce imi vine acum in minte.
Acest amestec e uneori placut, atunci cand mai "inmoaie" perspectiva scortoasa a mitului; de cele mai multe ori insa, e un deserviciu adus culturii si bunului simt.
Am iesit de la film impartit in doua: pe de o parte eram cu mintea la Kuroswa si Tsunetomo, pe de alta parte aveam un gust ranced de romanta ieftina de Hollywood, cam ca dunga rosie a lui Bula.
"Legenda" celor 47 de samurai nu e deloc o legenda si nici o poveste de dragoste intre Fat Frumos (Kai / Keanu Reeves) si Ileana Cosanzeana (Mika / Ko Shibasaki), in care Zmeul (Lord Kira) il omoara pe Batranul Intelept (Lord Asano), ci e un fapt real, o parte din istoria si cultura japoneze, un exemplu de comportament specific samurailor care a ajuns in manualele de filosofie si strategie. Sa amesteci asta cu vrajitoare, dragoni si povesti de iubire e ca si cum ai face un film cu Mircea cel Batran si Dracula la un loc, in care portul romanesc Varna e chiar la poalele cetatii Bran… Astea fiind zise, sa nu ma mir ca premiera din Japonia a lasat salilele aproape goale, iar criticii de film asiatici isi fac sepukku pe unde apuca. Japonezul tine la stramosii pe care filmul i-a amestecat cu pitziponceala si golaneala. Vrajitoarea (Rinko Kikuchi, Pacific Rim) are cateva scene in care nici ea nu stie exact daca e in Japonia anilor 1600 sau in Cartierul Rosu al anilor 2000, iar Kai isi arata bustul gol cu senzualitatea si rabdarea unui fotomodel, ceea ce Keanu Reeves chiar e. Si cam doar atat.
Acest amestec e uneori placut, atunci cand mai "inmoaie" perspectiva scortoasa a mitului; de cele mai multe ori insa, e un deserviciu adus culturii si bunului simt.
Am iesit de la film impartit in doua: pe de o parte eram cu mintea la Kuroswa si Tsunetomo, pe de alta parte aveam un gust ranced de romanta ieftina de Hollywood, cam ca dunga rosie a lui Bula.
"Legenda" celor 47 de samurai nu e deloc o legenda si nici o poveste de dragoste intre Fat Frumos (Kai / Keanu Reeves) si Ileana Cosanzeana (Mika / Ko Shibasaki), in care Zmeul (Lord Kira) il omoara pe Batranul Intelept (Lord Asano), ci e un fapt real, o parte din istoria si cultura japoneze, un exemplu de comportament specific samurailor care a ajuns in manualele de filosofie si strategie. Sa amesteci asta cu vrajitoare, dragoni si povesti de iubire e ca si cum ai face un film cu Mircea cel Batran si Dracula la un loc, in care portul romanesc Varna e chiar la poalele cetatii Bran… Astea fiind zise, sa nu ma mir ca premiera din Japonia a lasat salilele aproape goale, iar criticii de film asiatici isi fac sepukku pe unde apuca. Japonezul tine la stramosii pe care filmul i-a amestecat cu pitziponceala si golaneala. Vrajitoarea (Rinko Kikuchi, Pacific Rim) are cateva scene in care nici ea nu stie exact daca e in Japonia anilor 1600 sau in Cartierul Rosu al anilor 2000, iar Kai isi arata bustul gol cu senzualitatea si rabdarea unui fotomodel, ceea ce Keanu Reeves chiar e. Si cam doar atat.
 |
| There's a storm coming |
Povestea celor 47 de ronini e pusa in scena relativ fidel, de la tinuta, imbracaminte, tactici, pana la nume, arme, locuri. Evident, partea cea mai complicata si mai profunda a strategiei celor 47 nu apare deloc; in realitate, timp de aproape doi ani, roninii au planuit si au facut lucruri la limita acceptabilului doar pentru a indeparta orice banuiala a lui Kira despre posibilitatea unei razbunari. Oishi, de ex, s-a despartit de nevasta, s-a imbatat si a dormit in strada si pe la curve timp de un an, doar pentru a-i convinge pe spionii care erau permanent pe urmele lui ca este un om terminat, incapabil de razbunare; ceilalti ronini s-au infiltrat in palat ca servitori, ajungand pana la a se casatori cu fiicele arhitectilor care au proiectat palatul sau ale sefilor bucatari. Rabdarea si sacrificiul cu care s-a planuit atacul final sunt partea cruciala a povestii, care in film apare doar ca “Dupa doi ani…”.
In 47 Ronin (a saptea iteratie cinematografica a “legendei”), intreaga lupta, maiestrie si dedicatie a samurailor sunt sterse cu buretele iar locul lor e luat de puterile magice ale unor personaje fantastice care tes intrigile si duc greul bataliei. Cum ar veni, nu samuraii au fost actorii principali, ci niste monstri cu urechi pliate, budhisti dupa port, care se misca precum ca vampirii din Twilight si care il invata pe Kai (personaj care nu exista, in realitate) cum sa omoare fantastic. Palavrageala dintre Kai si “Valdemort 2" este pur si simplu o scena portata dintr-un western de categoria B.
 |
| Tengu. Rara avis |
Cu cat ma gandesc mai mult, cu atat mi-e mai necaz de turnura pe care o ia filmul prin intromisiunea (sic!) fantasticului inchipuit in ceea ce e (posibil) una dintre cele mai importante lectii de morala ale lumii: dincolo de spaima de moarte si de disperarea dupa castiguri materiale, exista ceva ce nu poate fi oprit: vointa educata de principii si hotarare (nu “determinare”, cum se traduce in film). Iar lectia asta e facuta praf in 47 Ronin, unde suntem lasati sa intelegem ca nimic nu s-ar fi intamplat daca n-ar fi existat un animal fantastic (jumate rinocer, jumate minotaur, jumate unicorn), niste budhisti extraterestri, o vrajitoare care se poate transforma in dragon, paianjen sau tarfa, si, colac peste pupaza - o dragoste romantica de "o mie de lumi si zece mii de vieti” (la japonezi pur si simplu n-a existat Romantismul, in realitate). Ca si cum roninii n-ar mai fi reusit sa se razbune daca nu ar fi existat povestea cliche-issima de iubire dintre Kai si Mika, sau daca budhistii urecheati nu le-ar fi donat "sarmanilor disperati" sabiile miraculoase. In realitate, in locul tuturor fantasmelor astora de virgina americana visatoare, japonezii pe vremea aia au facut totul cu mana lor; in secolul 17 poate ca Europa era in tenebrul Ev Mediu iar America nu era deloc, dar Japonia o ducea bine-merci spre excelent, din toate punctele de vedere. Roninii nu si-au capatat sabiile de la extraterestri, ci le-au facut chiar ei, din otel si foc; Lordul Kira nu l-a vrajit pe Lordul Asano cu ajutorul unui paianjen mic, ci a fost un foarte fin psiholog si a muncit cu multa ambitie pana sa il scoata pe Asano de pe fix; micul Chikara nu era deloc cu guma in par, ci conducea o trupa de 20 de samurai in atacul final, la doar 15 ani. Asta e adevarata magie, nu petardele in biserica.
 |
| Animal preistoric din evul mediu japonez |
Doua vorbe pentru care o sa-mi iau scuipat: luptele cu sabia sunt, in 47 Ronin, un dezastru. Cateva sunt facute bine, majoritatea insa sunt un fel de bataie ca in copilarie. Pana si spada din zilele noastre, care e la mama dracu’ de kendo, a ajuns la aceeasi concluzie: nu poti lua decizii in timpul luptei, trebuie sa le iei inainte; din cauza asta, orice lupta cu spada sau cu sabia are in compozitia 99% concentrare si 1% lupta. In 47 Ronin baietii aia pur si simplu sa ciomagesc estetic cu sabiile, minute intregi. As pune pariu ca un samurai, pe vremea lui, totaliza in intreaga viata doar cateva minute de contact otel pe otel… Dar deh, daca nu pocneste feru’ si nu sare sudoarul de pe fruntea samuraiului, nu se cheama ca ai facut un film cu samurai Keanu Reeves, la un loc.
Totusi, ca sa nu amestec lucrurile; filmul merita vazut. De unde vad eu lucrurile, daca as avea de ales sa ma duc a doua oara la Hobbit - Desolation of Smaug sau la 47 Ronin, as alege 47 Ronin. Pentru ca pur si simplu in filmul asta sunt lucruri importante de invatat, ca “pretul vietii” si "pretul principiilor”. Dar si lucruri peste care trebuie sa treci cu vederea: nelipsita si desueta iubire eterna si vrajitorii lu’ peste prajit.
P.S. - Laura:
47 Ronin e un film care face cinste notiunii de entertainment, dar necinste samuraiului. E ca si cand Ecaterina Teodoroiu s-ar fi luptat cu zmeul cel urat si rau in timpul primului razboi mondial, ajutata, pe ici pe colo, de Mama Omida. Neindoielnic, filmul are dimensiuni ample, insa scenele dramatice (adia exact cele care conteaza) sunt cele mai putin reusite, de la mimica pana la coloana sonora care tine sa ne aminteasca din cand in cand ca in fata ochilor se desfasoara un spectacol hollywoodian cu mutre asiatice. Ma asteptam, tinand cont de specificul acestei natii, la un decor mai intens colorat si chiar la un efect iMax. Nici la scenele de lupta filmul nu sta mai bine, atacul la palat, din noaptea nuntii, amintind de o actiune de tip Robin Hood. Cred cu tarie ca formulari de genul “I’m sorry”, iesite din gura unui samurai, nu dau deloc bine, veridiciatea avand suferintele ei. Poate ca ar fi fost mai indicat sa lase filmul in limba japoneza, asa cum l-au filmat initial. In rest, pentru cei avizi de entertainment, lupte cu sabii, samurai, sepukku si alte notiuni exotice dar inexacte, filmul se poate dovedi o aventura de neratat.
Multumim Ro Image pentru invitatie! Craciun fericit!
