Carrie (2013)

Autor: Carrie

Nota Cinemateca: 8/10 (Nota Laura: 8/10; Nota Marcel: 8/10)

Regia: Kimberley Pierce
Gen: drama, horror

Morala: Cu un scenariu bun, totul poate iesi foarte bine, daca nu faci erori majore.

Am vazut doua lucruri esentiale, bune: lipsa greselilor majore (interpretare, adaptarea romanului, efecte) si valenta pe care Pierce si Moore au dat-o personajului Margaret White.

Lipsa greselilor majore

Am stat cu inima stransa pe tot parcursul filmului, in primul rand pentru jocul actoricesc; n-am avut strop de incredere in Chloe Grace Moretz (chiar daca mi-a placut in Hugo, m-a inspaimantat in Kick-Ass 2), dar a jucat nesperat de bine aici. N-am zis ca a jucat bine, ci ca nu ma asteptam sa joace asa de bine: primele trei sferturi din film exagereaza rolul de damnata, terorizata si apasata, ca o carpa umblatoare cu cocoasa, ceea ce a dus la pierderea punctajului filmului. Colegele de liceu, partenerul de bal (Ansel Elgort) au jucat mediocru, insa au putut fi pusi in umbra de poveste si de restul personajelor. 

N-am vazut nicio gafa majora in adaptare; poate nasterea lui Carrie, insa pana la urma n-a fost o idee rea; a intregit imaginea lui Margaret. Atmosfera a fost foarte aproape de roman, poate mai aproape decat in Carrie a lui De Palma. 

Efectele au fost decente, tinand cont ca tentatia actuala a remake-urilor e sa exagereze prin supra-prelucrare grafica (vezi Star Wars, de ex). Foarte mult cascadorie de calitate si foarte putin calculator am vazut la munca, ceea ce, pentru un remake ce se vrea clasic, e o nota de rafinament si inalta clasa. Pierce a facut totul de mana, cam asta e senzatia de ansamblu, cu calm si meticulozitate.

Al doilea subiect interesant este Margaret White.

Distribuirea lui Julianne Moore in rolul mamei psihopate ("deeply religious", cum ii zic producatorii filmului) a dat filmului un avantaj neasteptat; inainte de a intra in sala as fi bagat mana in foc pentru o gramada de efecte speciale si ceva modificari prin adaptarea cartii la scenariu. Julianne Moore insa a proiectat o atmosfera puternic tensionata si veridica, si as merge pana la a spune ca senzatia de "horror" provine, in cea mai mare masura, de la interpretarea lui Julianne Moore. Daca faci abstractie de personajul Margaret White, ramai cu o dramoleta greu de inghitit intre pustani de liceu. Margaret White este cheia care poate face sau desface tensiunea filmului, iar Moore joaca aici incredibil de frumos si de eficient. 

Evident, toata lumea asteapta cu nerabdare explozia telekinetica din sala de bal, insa, in opinia mea, o parte foarte importanta a acestei versiuni Carrie are loc inainte de bal, in interactiunea dintre lumea lui Margaret White si fiica sa. Este ceea ce detaseaza filmul de un simplu remake; daca ma intrebi care e noutatea pe care o aduce Pierce la Carrie, raspunsul este "personajul Margaret". 

Pierce are indemanarea de a crea personaje feminine si conjuncturi foarte tensionate; am mai simtit acelasi tip de tensiune bolnava data de amestecul de ura, nebunie si iubire in Boys Don't Cry (unde Hilary Swank a luat Oscarul pentru interpretarea sa). Atat in Carrie cat si in Boys Don't Cry imbinarea de ura si iubire simultane dau nastere la malformatii scabroase, in pragul inumanului, transmise cu forta de actorii buni. Senzatia e ca personajul te tine captiv cu mana care iubeste si te ucide cu cea care te uraste; ideea de origine ii apartine lui King, dar transpunerea in film - lui Pierce. 

E un film la care m-as mai duce o data; nu pentru a vedea daca nu cumva se intampla altceva decat ce se stie de 40 de ani (Carrie, 1974), ci pentru ca e frumos facut, decent, clasic, iar interpretarea actoriceasca e de mult bun gust. Pierce si Moore rule, big time!

Multumim CinemaCity pentru invitatie!