Nota mea: 7.2
Regia: Joseph Kosinski
Gen: acțiune, aventură, SF
Morala mea: nu mor caii când vor câinii.
Un singur dor mai am: să șed frumos la marginea mării și să
prind neprețuita zi în care Tom Cruise renunță la aerele de gagiu/fante de Top
Gun, incluzând aici și deja consacratele accesorii, ochelari, gecuțe
vinilinate, precum și motociclete sau orice alte vehicule dubioase derivate din
acestea. Nu că ar fi ceva în neregulă cu era Top Gun, e și ea o epocă asemenea
oricărei alte epoci, dar cred că domnul cu pricina (precum și stuff-ul care îi
promovează glumițele) ar trebui să ia cumva în considerare că au trecut vreo 27
de ani de la acea eră oarecare. Dacă la Jack Reacher îmi puneam la îndoială
propriile-mi vorbe, Oblivion mi le-a întărit, fără alte dubii.
Stimate doamne (și stimați domni, de ce nu?!), în caz că vă
era dor de numitul Tom Cruise, filmul de față este cea mai bună ocazie de a vă
face o transfuzie sangvină cu acest cetățean, având toate ingredientele
necesare: prim-planuri generoase și insistente, pachete de mușchi lucrate cu
sârg, zâmbetul cuceritor consacrat de Top Gun, operații estetice faciale
iscusit executate, bomboanele cip de pe colivă fiind puse în momentul în care
Tom Cruise se bate cu el însuși, eveniment cinematografic ce nu ar trebui
ratat! Am cumva senzația că acest actor și-a propus să seducă nu numai doamnele
și domnișoarele din era Top Gun, dar și pe fiicele și nepoatele acestora! Keep
up the good work, dear Tom!
Revenind la film, într-o epocă hollywood-iană în care însuși
marele Ridley Scott trece de la o capodoperă precum Alien la ceva dubios de
ilogic și inconsistent de tipul Prometheus, ar trebui să mă declar mulțumită de
spectacolul Oblivion. Exceptând câteva găuri din scenariu, inconsistențele din
acțiune, precum și înțepătoarea previzibilitate, spectatorul nu va părăsi
dezamăgit sala de cinematograf. Deoarece, pe lângă un spectacol vizual deosebit
de amplu și plin de efecte, Oblivion se screme a fi complicat, de neînțeles și
chiar o izbândește pe alocuri.
Pelicula e, fără îndoială, antrenantă, însă frustrarea vine
din investirea unor sume vizibil consistente într-o producție SF care face,
fără nicio jenă, trimiteri la alte producții consacrate din genul ei: Star
Wars, Matrix etc., cititorii acestui blog fiind invitați să enumere și alte
similitudini (asta ca să nu le numim furăciuni de idei) identificate pe
parcursul filmului. Dar, chiar și așa stând lucrurile, Oblivion e un film
bunicel, antrenant, lucrat cu îndemânare la partea vizuală și auditivă. Asta
dacă putem face abstracție de clișeele deja sufocante legate de umanitate,
iubire și...literatura clasică. Oare când vom renunța la aceste cuie care nu
doar susțin talpa pantofului, ci încep să facă bube adânci și sângerânde?!
Mușchii intens antrenați ai domnului Cruise fac casă bună cu
mecla doamnei Kurylenko, frumoasă și cam atât. Apariția lui Morgan Freeman mai
contrabalansează din acest neajuns, însă nici măcar oamenii mari nu pot face minuni
cu roluri mici. Totuși, per ansamblu, trebuie să o recunosc: filmul putea fi
mult mai rău de atât!
Marele neajuns vizual al acestei pelicule, raportat la
potențial, ar fi varianta lui 2D, și nu 3D, așa cum m-aș fi așteptat. De ce ne
scremem să tridimensionăm efecte vizuale minuscule (care pot lipsi cu
desăvârșire în anumite pelicule), în loc să le augmentăm pe cele pretabile, așa
cum ar fi fost cazul în Oblivion?! Iar coloana sonoră, deși nu vreo revoluție
în domeniu, gâdilă frumos urechea, întărind cumva legătura dintre ochiul
spectatorului și imaginea de pe ecran. Care să fie momentul propice al unui 3D,
dacă nu unul ca acesta? Cel puțin, judecând din perspectiva felului în care
înțeleg eu existența tridimensionalității în arta cinematografică. Dacă
scenariul scârțâie de la bun început și eforturile se direcționează către
spectacolul vizual, cred că aceste intenții ar trebui duse până la capăt.
În concluzie, recomand acest film, în măsura în care intrăm
în sala de cinematograf fără pretenții de revoluționar, imprevizibil și
profund. Un bun exercițiu pentru ochi și ureche, timp în care creierul se
relaxează, cu excepția momentelor în care filmul îl provoacă și îl înțeapă
ostentativ. Prea ostentativ!
