Autor articol: Marcel Prost
O animatie sincera, haioasa si fara pretentii; nu ma mir ca e in top lansari 2015, pentru ca minionii erau deja celebri dupa primul Despicable Me, iar spin-off-ul e un binevenit rasfat de marketing :).
Minionul e o specie fantastica, jumate adult ametit, jumate copil tembel, jumate tic-tac galben, a carui existenta se desfasoara sub imperiul tineretii fara batranete si a vietii fara de moarte (de altfel, cine si-ar dori sa vada minioni batrani?!). Pornirea naturala, atavica si masochista a minionului e sa aiba un stapan malefic. Norocul si minionul sunt insa categorii complementare: de regula nu-si poate gasi acest stapan, cand il gaseste nu se poate bucura de el, iar cand se bucura, inseamna ca undeva a gresit grav si va fi pedepsit... Practic, minionul nu e fericit decat inrobit, cam ca un corporatist, dar pana nici de asta nu prea are parte.
Istoria minionilor incepe de pe vreme dinozaurilor, plina de viata, dragalasenie si partz, si se ingramadeste in Anglia hipiota, in jurul unei Regine tinere si vivace, cum niciunul din noi n-a vazut. Periplul celor trei, alesi sa gaseasca stapanul perfect, Stuart, Kevin si Bob, nu e unul original; daca filmul pierde la critica, de-aici pierde: am mai vazut aceeasi iliada pana si in Home, care e un ripoff al tuturor povestilor cu peripetii pentru copii...
In ciuda povestii tesute in jurul minionilor, sarea si piperul le dau microgesturile si detaliile comice, scenele scurte si reactiile de moment care sunt, de fapt, gaguri reusite, de sine statatoare.
Sa vezi Minionii e ca si cum te-ai uita la un o ora jumate de America's Funniest Videos: nu se poate sa nu gasesti scene la care sa te scapi.
Noi ne-am indragostit de personajul "Pucci", sobolan docil prin natura si "pet" prin forta imprejurarilor, figurant care aduce a un Ratatouille autist si in cinstea caruia ne-am poreclit pisica.
Filmul merita vazut impreuna cu copilul, indiferent de varsta; nu de-alta, dar jucaria de la Happy Meal nu mai are acelasi gust daca n-a vazut Minionii...
