Cloud Atlas (2012)

Nota mea: 9/10

Regia: Tom Tykwer; Andy Wachowski; Lana Wachowski 

Gen: dramă, mister, SF

Morala: Totul se leagă. Trecut, prezent și viitor.

N-aș crede că Atlasul norilor e un film înecat în ambiții ci, mai degrabă, puțin prea conștient de propria-i valoare, asemenea studentului care știe despre sine că e foarte bine pregătit și că merită din plin aprecierea profesorului. Prefer să las deoparte aceasta și orice alte scăpări pe care un ochi mai versat decât al meu le-ar putea invoca și să primesc cu sufletu-mi deschis tot ce are filmul să-mi ofere. Iar în cele aproape 3 ore, mi-a dăruit din plin!

Cloud Atlas, marcă a reputaților cineaști Tom Tykwer, Andy și Lana Wachowski, e un spectacol vizual grandios, o încântare a urechii, care atinge și sufletul, dar nu într-atât încât să provoace o furtună, ci, mai degrabă cât să ridice un mic semn de întrebare. Deși mulți critici au pus aceasta sub semnul superficialității, sunt gânduri care nici acum nu-mi dau pace și mă îmbie să revăd filmul, pentru a-l descifra așa cum o merită. În plus, orice altă încercare de a stoarce și mai multă emoție de la mine ar fi fost extrem de forțată și puternic contrastantă cu tabloul în ansamblu.

Nu cred că e loc de sinopsisuri și alte povestiri de adormit copiii. Structura lui complicată răpește suficient de mult timp spectatorului pentru a lega într-un fel cele 6 povești întretăiate armonios, cu intenția finală de a părea una singură care se întinde (și se tot întinde!) de pe la 1849 și  până prin 2346, cu noduri în 1936, 1973, 2012 și 2144. Și chiar dacă spectatorul nu le va gusta pe toate cu aceeași intensitate, rămâne în urma acestui film o mare de sentimente, emoții, găsiri și regăsiri, acțiuni și consecințe. Rămâne ideea că totul se leagă într-un fel sau altul: trecut, prezent și viitor!

Trecând peste faptul că e unul din cele mai ambițioase proiecte cinematografice pe care mi-a fost dat să le văd vreodată, minunăția asta vizuală a atras din cele mai diferite păreri. Ba că e prea ambițios, ba că e prea lung, ba că are prea multe povești, ba că are prea puțini/prea mulți actori, ba că e prea simplist în mesaj, ba că încurajează violența la adresa celor care ne fac critici negative, timp în care mie mi s-a lipit de ochi și de suflet. Pentru totdeauna! E o îmbinare măiastră între povești, un spectacol vizual de proporții nebănuite, o atenție deosebită acordată ficărui detaliu, o idee care nici nu vrea să sufoce, dar nici să te lase să respiri liniștit. O peliculă care își respectă privitorul, amețindu-l plăcut printre povești și personaje, permițându-i acestuia să extragă exact cât dorește din complexul spectacol, indicat de urmărit pe un ecran de dimensiuni uriașe.

Interesant în toate aceste povești nu e semnul de cometă care se tot încăpățănează să apară peste generații, ci faptul că, de fiecare dată, s-au folosit aceiași actori, filmul dezvăluind lecții de machiaj când excelente, când bizare, când absolut uimitoare. Și nu-i puțin lucru să ai momente în care să întâmpini reale dificultăți în a recunoaște nume consacrate precum Tom Hanks, Halle Berry, Jim Sturgess, Jim Broadbent, Hugo Weaving, Susan Sarandon sau Hugh Grant.

Orice ar fi și oricâtă cerneală ar mai curge, Cloud Atlas rămâne unul din cele mai bune filme pe care le-am văzut anul acesta în cinematograf. E drept, nu am avut senzația că asist la o revoluție în lumea cinematografiei, așa cum m-a încercat la Matrix, dar am întors înzecit respectul pe care am simțit că-l primesc de la regizori. Căci în fața ochilor mei se derula un proiect grandios, ambițios, atent gândit, în care s-au investit eforturi uriașe, nu doar bănești.

Și încă-i mai rumeg mesajul....