Nov 3, 2009

Coraline (2009)

Rating IMDB: 7.7/10 (9 de la subsemnata!)
Regia: Henry Selick
Gen: animație, aventură, familie

Morala mea: Atenție la ce-i frumos, căci poate fi și periculos!

Uneori, când mintea mea obosește în această lume extenuantă până la ultima picătură, simt nevoia de a mă refugia în celălalt tărâm, pe care l-am părăsit doar biologic, dar niciodată cu sufletul: cel al Copilăriei. Efectele acestei călătorii sunt atât de benefice, încât s-au transformat într-un medicament ce dă dependență. Nu mi-am dorit niciodată să părăsesc lumea prunciei, dar Timpul nu prea pare să țină cont de ce vreau, oricâte șiretlicuri aș folosi. Îmi iau infuzia de relaxare, detașare de ceea ce este adult și mă reîntorc în lumea maturilor plină de energie, optimism și drăgălașenie.

Ultima asemenea călătorie a fost prin Coraline, dovedindu-se mult mai benefică decât m-aș fi așteptat. Este un film excepțional, o adevărată desfătare pentru sufletul avid de animație al subsemnatei. Desigur, știam că destoinicul Henry Selick e capabil să-mi îmbie ochiul, eternă mărturie fiind capodopera The Nightmare Before Christmas, dar și James and the Giant Peach. Totuși, Coraline are ceva aparte, fapt ce m-a determinat să îl recomand călduros și altor pasionați.


Cele mai dese acuzații la adresa acestui film s-au materializat în așa-numita sinistrenie a lui, sinistrenie pe care nu o recunosc decât pe sfert. Celelalte 3 sferturi sunt semnificații, învățăminte, simbolistică, mister și, de ce nu, amuzament. Ochiul îți este desfătat de o imagine desăvârșită, cum rareori mi-a fost dat să văd. Și, când spun acest lucru, mă refer la culori vii, la armonia dintre ele, la claritate, la modalitatea originală de a creiona personajele.

Coraline (Dakota Fanning) este o fetiță mai afurisită, dar tare descurcăreață și curajoasă. Victimă a societății moderne, este neglijată de părinți, preocupați, mai degrabă, de noul catalog de grădinarit pe care trebuie să îl publice, decât de copilul dornic de atenție, așa cum sunt, în definitiv, toți copiii. Printr-un concurs de împrejurări, fetița cu părul albastru (m-am întrebat adesea de ce așa), găsește portița spre o altă lume, dincolo de zidul camerei, unde numai lucruri bune par să o aștepte. Acolo sunt exact personajele din viața reală, dar cu nasturi în loc de ochi și cu o atitudine diametral opusă Vieții Obișnuite. De cealaltă parte a peretelui, are părinți ce o copleșesc cu atenții, o grădină edenică, prieteni, dar și o mâță neagră ce poate vorbi asemenea oamenilor. Întoarcerea în Lumea Obișnuită și anostă are loc prin somn, și pare, de fiecare dată, tot mai dezamăgitoare.

Cum morala spune că tot ceea ce este perfect durează prea puțin și că ceea ce este frumos se poate transforma în ceva periculos, Coraline descoperă încetul cu încetul imensul pericol ce o așteaptă, fiind nevoită să lupte pentru ea și familia ei.

Spre amuzamentul privitorului, călătoriile în lumea de Dincolo de Ziduri sunt pigmentate cu șoricei dansatori, cu doamne respectabile ce ghicesc în ceaiul de iasomie, precum și cu mâța neagră posesoare de imenși ochi albaștri, care dă sarea și piperul filmului. Cei care nu s-au lăsat prea impresionați de Coraline spun că pisicuța reprezintă singurul element care dă aromă poveștii.

Eu, da, am fost impresionată de acest film ciudățel, dar captivant și plin de învățăminte, posesor de una bucată nominalizare la Oscar, dar înfrânt de Up, spre regretul meu sincer.

Le mulțumesc pe această cale lui Henry Selick, dar și celui care a scris cartea (Neil Gaiman), pentru interesanta experiență pe care mi-au oferit-o! Ulterior vizionării filmului de față, am mai descoperit o micuță bijuterie la standul de carte, purtând tot semnătura Neil Gaiman: Cartea Cimitirului (The Graveyard Book), la a cărei ecranizare visez cu ochii larg deschiși...